marți, 29 iulie 2008

Un turneu reusit

Sunt de foarte mult timp datoare cu impresii despre turneu. Nu am reusit sa ma mobilezez si sa astern pe hartie tot ce aveam de spus. De fapt, nici acum nu cred ca voi reusi sa transmit toate gandurile si toate trairile din ultimele 2-3 luni.
De cand eram pustoaica si ma uitam la videoclipurile Whitesnake cu acele tinere superbe imbracate foarte sumar care dansau provocator pe capotele masinilor si care se dezbracau pe ritmurile cantate de iubitii lor, imi doream sa fiu si eu printre ele. Senzatia pe care acele imagini mi-o dadeau (si cred ca mi-o mai transmit si astazi) era de libertate totala, fericire, frumos. Imi doream foarte tare sa patrund si eu in aceasta lume.
O alta piatra (de temelie) a fost pusa de povestirile lui Nicu Covaci despre turneele Phoenix. Orice scriitor la un moment dat adapteaza intamplarile reale. Eu, din dorinta de a verifica cat este real si cat este fictiune, l-am verificat constant pe Nicu punandu-i intrebari legate de turneele lor. Nu a reusit sa imi dea o alta varianta nici macar o data. Asadar... ce citisem eu acolo era perfect real... Trebuia sa verific cat de real poate fi totul...

Ei bine... mi-a suras norocul si am fost prezenta in tot Poetry Pop Tour.

In toti cei 3 ani de existenta Oliver, eu am lipsit... insa am recuperat din plin timpul pierdut si inca mi-e sete si as mai vrea... (de-abia astept sa vina toamna...)
Am verificat pe pielea mea tot ce stiam si aflasem despre Oliver. Fiecare concert a fost unic prin ceea ce transmitea. Nu conta daca era sau nu acelasi playlist... trairile erau diferite... senzatiile erau altele...
De fapt, in orice moment Oliver comunica. Am simtit asta de la prima auditie. Atunci mi-era usor jena sa spun in cuvinte senzatiile care ma cuprindeau. Eram in primele zile sau poate saptamani de Oliver. Atunci ne cunosteam. Prima oara cand am ascultat piesa "Fatal" in difuzoarele date la maxim, am avut senzatia de o penetrare lenta si extrem de placuta... (veti spune ca sunt dusa ... ) Am testat piesa si pe alte persoane si au avut aceeasi senzatie... Am ascultat de foarte multe ori piesele de pe Poetry Pop (fie pe disc sau in concerte) facand abstractie de versuri, de voce, ci ascultand doar partea instrumentala care imi dadea fiori. Simteam ca muzica imi penetra tot corpul, o vedeam intrand si invadandu-mi simturile, o simteam imbatandu-ma de fericire. Vedeam totul din exterior si era o senzatie stranie si placuta in acelasi timp. Ascultand si versurile, senzatiile deveneau infinit mai puternice.
Nu pot sa spun ca o piesa imi dadea trairi mai intense ca alta. Erau diferite dar la fel de puternice si de fapt simt asta si acum la orice reascultare. Nu sunt niciodata aceleasi senzatii. O piesa a reusit sa-mi transmita senzatii diferite in functie de moment, de stare. Am incercat sa trec in carnetel starile transmise de fiecare concert in parte.
Cel mai greu a fost sa ma las sedusa in timpul lansarii. Era primul meu concert Oliver pe care mi-as fi dorit sa-l traiesc trup si suflet insa treburile lumesti nu m-au lasat sa simt asta. Ma uitam din cand in cand la scena si la Oliverii care pareau niste zei urcati pe un piedestal. Imaginea era superba! Fetele alea nu aveau cum sa nu se indragosteasca de asa zei. Imi crestea inima cand vedeam fascinatia din ochii oamenilor. Bucuria era mult mai mare privind bucuria si satisfactia celorlalti. Ma hraneam din fericirea celorlalti.

Turneul a fost o incununare si o urmare fireasca a muncii depuse de noi toti pana atunci.
Cred ca nu m-am distrat niciodata atat de tare ca in tuneul Oliver. Emotii, oboseala, bucurii, suparari, impliniri. Nu a existat o zi care sa nu contina o avalansa de sentimente contradictorii. Totul a fost la intensitate maxima. De-abia astept sa o luam de la capat.

Si ca sa nu spuneti ca sunt in continuare rea si nu vreau sa impart din bucuriile traite in timpul tuneului, va ofer in prima vizionare cateva imagini din jam session-ul de la Timisoara.

Am ratacit pe undeva carnetelul meu alb si nu voi putea sa le trec in revista acum... raman datoare...

Pana una alta... hai sa va arat si voua cum ... se plictisesc Oliverii ... la drumul de intoarcere dintre Vama Veche inspre capitala, in maratonul de a ajunge in direct la Vio in emisiune la Radio Lynx. Va arat doar momentele de plictiseala... cele de fun sunt pastrate departe de ochii curiosilor...

marți, 15 iulie 2008

Clientul nostru - stapanul nostru. Episodul I

Daca tot am fost provocata... sa-i dau bice.

Povesteam intr-un post mai vechi de club Fucsia (parca asa se scrie) unde mr El Patron este un pustiulica de 20 de ani cu aere de businessman.
Nefericirea a facut sa nimeresc iar la o petrecere acolo. Un majorat. Ce frumoase erau majoratele pe vremea noastra... acasa cu gasca... acum nu mai esti trendy daca faci acasa.
M-am prezentat pe la 22.00 la acest party impreuna cu niste prieteni. Vreo 2-3 ore a fost liniste deplina. Nu in sensul muzical, ci in sensul ca absolut toti copilasii stateau pe la mese si nu dansa nimeni. Din nefericire nu prea aveau pe ce dansa. O muzica foarte urata. Politica clubului spunea ca nu au voie decat muzica electro - house si chestii de neinteles pentru urechile mele. Au mai avut cateva mici scapari ... ca sa se bucure si astia ca mine.

Tanarul El Patron nu vroia in ruptul capului sa puna alta muzica. Fusese inchiriat tot clubul. Toata consumatia era achitata conform intelegerii. A fost omis faptul ca la capitolul muzica, nu au voie sa puna alte stiluri. Si nu se cereau manele!!! Un rock, un pop, un funck ... Nu am avut cu cine sa ne intelegem. Noi, oameni civilizati, nu ne-am mai batut capul cu el si am inghitit in sec.

Asadar... daca vreti sa va simteti bine, NU MERGETI IN FUCSIA!!!!

luni, 7 iulie 2008

Astazi e ziua mea...

Cat de trist... In mod normal oricine este extrem de fericit cand vine ziua lui de nastere.
Nu stiu cum se face dar de ceva ani incoace ma apuca o mare tristete cand imi dau seama ca se apropie ziua mea. Starea nu dureaza decat pana in ziua cu pricina cand incep sa-mi revin.

Intotdeauna exista cineva care sa "o pupe pe nas pe batranica" si aceasta sa-si revina...

vineri, 4 iulie 2008

Clientul nostru - stapanul nostru?

Am crezut intotdeauna ca in ceea ce priveste prestatorii de servicii, se aplica zicala: clientul nostru - stapanul nostru. Cred ca de fapt ne dorim sa se aplice si tot incercam sa ne gandim pozitiv ca sa o vedem aplicata. In realitate lucrurile nu stau deloc asa. De cate ori nu s-a intamplat sa comandati ceva si sa vi se aduca altceva. Deunazi spuneam ca de fapt bulgarii sunt de vina pt ca nu cunosc limba si in loc de peste marinat ei aduc icre de peste. In Romania insa nu este o chestiune de limba. Pur si simplu e rea intentie. De ce sa oferim niste servicii bune cap-coada si sa fim dragutzi si amabili si sa ne respectam clientul pana la terminarea colaborarii cand putem sa-l fentam ca-i oferim super servicii la super preturi si cand incepe colaborarea sa ne dam arama pe fata. Nu e mai bine asa? Cam asta este mentalitatea romanului. Daca tot am invatat sa furam in perioada comunista de ce sa nu o facem si acum? Ce bine era in comunism... Aveam de toate, nu? Si acum? Sunt de toate dar de ce sa le platim cand putem sa-l furam pe client!

Cred ca am fost foarte prost crescuta si educata! Am fost invatata sa fiu dragutza si amabila cu oamenii. Saritoare si serviabila. Sa ofer, nu sa cer si sa astept sa mi se ofere, daca mi se ofera. Daca nu mi se ofera sa inghit in sec pentru ca mi-e mie rusine de rusinea altora.

Cum este posibil ca prestator de servicii sa nu-ti respecti clientul? Ok. Bun. Clientul-clientului-clientului tau pt ca acum toti sunt intermediari si sunt mai putini executanti. De ce sa punem osul la treaba cand e mai bine sa plimbam niste hartii si iese banu'.

Ma intreb inca de ce am deschis de-abia acum acest topic. Este o problema care apare de fapt in fiecare saptamana. De ce spui ca esti prestator de servicii cand tu de fapt nu ai chef sa faci nimic ca sa-ti intre acei bani in companie. De ce romanul isi seteaza un plafon de incasari la care vrea sa ajunga si in momentul in care a atins acel plafon nu incearca sa mai urce shtacheta ci ramane imobilizat acolo, desi ar avea sanse mari sa urce in continuare. Si chiar se straduieste sa nu ofere servicii pe masura ca nu cumva sa creasca incasarile peste plafonul setat.
Toate lucrurile astea imi lasa un gust atat de amar...